Skip to content


Marin Voicu, Stilul si calitatea hotararilor judecatoresti si arbitrale. Privire comparata

                Stilul şi calitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale. Privire comparată                                                                 

 Prof. univ. dr. Marin Voicu

                                                                                  Fost judecător la CEDO

Membru în Colegiul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR[x]

 

1.Tradiţii judiciare româneşti

 

1.1.Preocupări majore în doctrina noastră şi în jurisprudenţă cu privire la stilul hotărârilor judecătoreşti au existat încă din prima jumătate a secolului trecut.

 

a) Într-un articol din Revista „Dreptul” – 1926[1], profesorul Andrei Rădulescu, preşedintele Academiei Române şi, totodată, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arăta că:

„Întocmirea hotărârilor este nu numai una din principalele îndatoriri ale magistratului, ci şi atribuţie însemnată pentru înaintarea ştiinţei juridice”.

Era un îndemn major către magistraţi să dea hotărârilor „valoarea unor opere de gândire proprie, care constituie singurul rost al motivării soluţiilor judecătoreşti”[2].

 

b) Într-adevăr, în jurisprudenţa noastră, în special în cea veche, întâlnim hotărâri adesea desăvârşite ca gândire şi exprimare, care ne apar ca mici capodopere ce relevă clar profunde cunoştinţe de drept, dar şi talentul/vocaţia de a le valorifica la speţă în haina minunată a unui „stil limpede şi a unei limbi curate”.

„Gândirea învăluită în forma greoaie, afirma prof. A. Rădulescu, rămâne, însă, mereu aceeaşi; ea se impune ca picătura de diamante ascunsă în minereu; dar descoperirea ei expune pe împricinatul care vrea să ştie de ce a pierdut procesul, ori de ce l-a câştigat, la aceeaşi trudă la care sunt expuşi căutătorii de pietre scumpe.

Ar fi absurd să pretinzi forma literară hotărârii judecătoreşti; dar, un stil îngrijit şi strict trebuind oricărui veşmânt al gândirii logice, nu trebuie neglijat în redactarea lor, căci stilul şlefuieşte ideea şi-i sporeşte valoarea”.

„Într-o expunere juridică, orală sau scrisă, n-au însă ce căuta motivele slabe, chiar când ele se reazemă pe precedente jurisprudenţiale; ele ştirbesc preţuirea argumentelor temeinice şi, deci, a întregii expuneri; ele mai cu seamă când este vorba de o hotărâre, micşorează garanţia şi siguranţa judecăţii, însuşiri de primul ordin ale adevăratei jurisprudenţe.

În legătură cu lipsa de selecţie a argumentelor, este şi defectul considerentelor superflue, care împovărează expunerea. De obicei, asemenea consideraţiuni nu au legătură directă cu problema de drept examinată şi apar ca simple ipoteze străine raţionamentului de speţă, ori ca pedante relevări de sisteme doctrinale, ce nu-şi găsesc locul într-o hotărâre, dar care pot da naştere, prin dificultatea ei de interpretare la noi procese.

Nu toate hotărârile, însă, ţin socoteală de natura considerentelor când folosesc pe “având în vedere” sau pe „considerând”. Observam, astfel, câteodată, considerente de fapt începând cu „având în vedere” , iar altă dată cu „considerând”, fără altă preocupare decât variaţia acestor termeni, când ar trebui folosiţi după natura considerentelor, ca la francezi, de unde i-am împrumutat, or, daca nu, părăsiţi; căci, astfel, raţionamentul pare îmbrăcat într-o haină ai cărei nasturi sunt încheiaţi la întâmplare” (George Iuliu, p. 116, „Pandectele Romane”, 1936).

„Dacă acest defect de formă nu e prea mare, amestecul considerentelor de fapt cu raţionamentul juridic este însă criticabil, fiindcă firul judecăţii se pierde, ea îşi ascunde frumuseţea şi puterea ei de convingere, şi întreaga expunere suferă de lipsă de claritate.

Dar ceea ce constituie neajunsul cel mai supărător şi cel mai des întâlnit în unele hotărâri judecătoreşti este nesocotirea rânduielilor sintactice şi gramaticale. Fraza lungă, în care predicatul dispare, în care raţionamentele nu se înlănţuiesc, în care propoziţiile nu se despart după criteriul înţelesului lor, expune judecata la o adevărată asfixiere; fraza în care termenii legii sunt înlocuiţi cu termeni împrumutaţi din limbi străine sau în care abundă calificative exagerate, capătă o înfăţişare pretenţioasă şi atât de puţin potrivită cu sobrietatea formei de exprimare a raţionamentului juridic.

Pentru cei care se interesează de cultura juridică românească, progresul realizat în acest domeniu, de câteva decenii încoace, e un fapt netăgăduit. Contribuţia jurisprudenţei la acest progres este covârşitoare. Hotărârile instanţelor noastre, după cum rosteşte dl. Andrei Rădulescu în articolul menţionat mai sus, sunt reproduse sau citate elogios în străinătate.

Daca argumentarea juridică şi soluţiile acestei jurisprudenţe se bucură de un prestigiu care ne umple de mândrie, am dori ca şi stilul unora din ele, desigur, puţine la număr, sa treacă pe acelaşi plan de preocupare. Hotărârile judecătoreşti, ca şi textele de lege, sunt supuse interpretării; sunt interpretate de comentatori, de împricinaţi ori de instanţele care le cenzurează. Şi, cu cât expunerea lor va fi mai limpede, mai metodică şi mai lipsită de echivoc, cu atât mai mult se vor evita căile de atac trase, nu dintr-o judecată greşită, ci dintr-o expunere defectuoasă”. (G. Iuliu, op. cit.)

 

 

2.Drept comparat european

 

2.1. Institutul de drept comparat din Franţa, timp de 3 ani (1996-1998) a efectuat o cercetare asupra jurisprudenţei în dreptul comparat, rezultând că nu a fost identificată nicio lucrare privind elaborarea şi stilul hotărârilor judecătoreşti din sistemele de drept european. În acest cadru s-au valorificat rezultatele la colocviul intitulat “Stilul şi elaborarea hotărârilor judecătoreşti”, organizat de Şcoala Naţională de Magistratură din Franţa în octombrie 1998, cu participarea unor judecători şi reputaţi profesori din Franţa, Italia, Germania şi Anglia[3], comunicările acestora fiind publicate în Revue internationale de droit comparé” nr. 3/1998.

 

2.2. Luarea deciziei de către judecătorul englez a fost tema de sinteză prezentată de judecătorul Stephen Sedley:

„Judecătorul nu este nevoit să petreacă ore în şir citind şi analizând un dosar care nu conţine nici minimul, nici optimul, ci maximul de informaţii; avocaţii sunt cei care au datoria de a selecţiona şi a concentra tot ceea ce poate influenţa, într-adevăr, luarea deciziei, în timp ce judecătorul prezidează alte două sau trei procese. Rezultă că, în momentul în care se încheie pledoariile, judecătorul are o vedere de ansamblu optimă asupra cauzei. Dacă este sigur pe el, este momentul pronunţării deciziei.

Dar aceasta se întâmplă deoarece conţinutul deciziei engleze tipice este narativă. Judecătorul judecă totul de la înălţime. El descrie mărturiile auzite şi raţiunile pentru care a refuzat un element şi a acceptat un altul; rezumă legea, analizând la nevoie precedentele; recapitulează punctele principale ale pledoariilor şi ajunge, în final, sub ochii tuturor, la luarea deciziei. Şi în cazurile mai complicate, în care nu este posibil să emită o decizie în urma pledoariilor prezentate, aceeaşi structură, acelaşi stil sunt aplicate de către judecător, când trebuie să facă o pauză, să reflecteze şi, apoi, după un anumit termen de aproximativ două săptămâni, să citească sau să prezinte o decizie scrisă. O asemenea decizie va fi, fără îndoială, un pic mai concentrată decât decizia improvizată, dar nu cu mult. În cadrul cultural al tribunalului englez, posibilitatea emiterii unei decizii atât de scurte, de autoritate, de direcţie, ca o decizie tipic franceză, efectiv nu există.

Personal, deşi admir proza laconică a colegilor noştri francezi, aş spune totuşi: trăiască diferenţa! Proza juridică engleză se află, adeseori, la un asemenea nivel, încât constituie un aport de valoare, chiar dacă este conservator, adus limbii noastre; şi ea a contribuit uneori cu pasaje de neuitat în literatura noastră, împrejurare foarte rară, aş îndrăzni să spun, în majoritatea culturilor juridice.

În cadrul acestei culturi de oralitate, de apropiere fizică, de schimb de dialoguri, nu este surprinzător că pledoaria are o anumită greutate, ceea ce trebuie să se întâmple mereu: judecătorul să îşi aducă aminte că decizia sa nu este un premiu oferit celui mai bun avocat, nicio compensaţie pentru cel mai puţin convingător. Şi aceasta tot pentru că judecătorul englez posedă, poate o anumită siguranţă atunci când îşi conduce raţionamentul între prezentarea faptelor şi cadrul legal, spre un port unde speră ca va găsi dreptatea.

Trebuie să luam în considerare cui i se adresează judecătorul atunci când îşi formulează decizia. Desigur, nu este unic în lume, deşi în cazurile de interes public este nevoie să se explice într-un limbaj accesibil, chiar şi pentru un ziarist. De la început, eu cred că judecătorul se adresează părţii care a pierdut, întrucât aceasta şi nu partea care a câştigat este interesată cel mai mult de raţionamentul care a stat la baza emiterii deciziei. Dar se adresează şi juriştilor, avocaţilor care pledează; colegilor judecători care, într-o zi, vor fi nevoiţi, poate să analizeze această decizie pentru a o confirma (ceea ce este de înţeles) sau a o critica (ceea ce este de asemenea, permis); şi Curţii de Apel care va trebui, poate, sa înţeleagă cum, pe baza căror fapte, judecătorul în cauză a ajuns la o asemenea concluzie şi, poate, să o declare “eretică”, fără nicio posibilitate de a fi atacată legal.

Când îşi formulează decizia, judecătorul englez încearcă, deci, să satisfacă o paleta largă de interese culturale, personale şi juridice. Este, de asemenea, posibil ca, astfel, rezultatul să nu satisfacă pe nimeni; dar pentru noi, ca şi pentru dumneavoastră, fără îndoială, aceasta este viaţa!”.

Prof. Ian B. Campbell sublinia, în comunicarea sa extrem de clară şi documentată:

“În cartea sa “Judging in good faith”: (Judecând cu bună credinţă), Steven J. Burton, profesor de drept la Universitatea din Iowa (Statele Unite), scrie cele ce urmează: “Obligaţia de a înlătura convingerile nu înseamnă implicit că judecătorii trebuie, astfel, să facă abstracţie de experienţa lor anterioară, ca şi cum ar fi nou-născuţi. Este imposibil să înţelegi bine legea, şi să apreciezi faptele speţei dacă nu poţi conta pe experienţa acumulată de-a lungul unei vieţi, dacă timpul nu ţi-a format şi nu ţi-a înnobilat caracterul. Vom înţelege de ce fiecare judecător, individualităţi bine determinate, în funcţie de trecut, va judeca un caz din unghiuri diferite; este necesar ca judecătorii şi ceilalţi membri ai comunităţii juridice să încerce să dialogheze pentru a realiza un schimb de opinii şi a scoate la lumină anumite puncte obscure. Trebuie, totuşi, să facem o distincţie clară între cunoştinţe, ce trebuie să sprijine înţelegerea şi consideraţiile personale.

Argumentele judecătorului şi ale celor care îl critica nu pot fi înţelese decât dacă plecăm de la ideea că judecătorii sunt responsabili pentru deciziile pe care le iau.

Judecătorii nu sunt precum turturelele, să reacţioneze la stimuli externi fără a-şi da silinţa să gândească. Este absurd sa credem ca noi nu suntem răspunzători pentru faptele noastre sau că orice acţiune responsabilă este fie arbitrară, fie involuntară”.

Mai departe, abordând chestiunea caracterului, Burton observa că: „Judecătorul este capabil de a înţelege obligaţia pe care o are în a face respectată legea. Problema care se pune este aceea de a şti de ce este judecătorul obligat să facă acest lucru. Pentru a răspunde la aceasta, este necesar ca judecătorul sa facă distincţie în ceea ce priveşte aspectul filozofic general, aşa cum este el pus în teoria morală. Judecătorii nu sunt sau nu sunt priviţi ca fiind o reflectare a oamenilor obişnuiţi (presupunând că aşa ceva există). Ei sunt aleşi cu grijă şi în funcţie de o serie de criterii (…). Printre criteriile de necontestat (…) există cele care privesc caracterul judiciar al candidatului (…).

Un răspuns rezonabil la această problemă este oferită prin legătura ce există între lege şi caracterul judiciar. Caracterul poate cuprinde, pur şi simplu, toate trăsăturile distinctive ale unei persoane; prin caracter se poate înţelege tendinţa persoanei de a acţiona în anumite împrejurări. Trăsăturile caracterului sunt precum proprietatea pe care o are sarea de a se dizolva în apă; ele formează caracterul unei persoane, chiar daca acestea nu au ocazia imediata de a se traduce în fapt. Ele pot, totuşi, să nu fie automate. Deşi este dotată cu raţiune, o persoană poate greşi, la un moment dat. Trăsăturile sunt condiţionate şi cultivate pe toata durata vieţii, pentru ca o persoană să capete experienţă, şi trebuie să avem răbdare pentru a ajunge la înţelepciune. La avocaţi, trăsăturile profesionale sunt în funcţie de cultura juridică, care poate reprezenta un mediu fertil pentru viitorii judecători. Accentul poate fi pus pe discernământ, atenţie la detalii, răbdare, independenţă, cinste, iniţiativă, capacitatea de a înţelege diferitele faţete ale unei probleme şi pe perseverenţă”.

 

2.3.Redactarea hotărârii în Franţa (prof. Lecrubier)

 

„Până la punctul în care putem spune că îndoiala este, pentru judecătorul care deliberează un element al metodei sale de reflecţie, îndoiala va fi, deci, provocată, „îmblânzită, depăşită”, pentru a se ajunge la enunţarea unei decizii, ceea ce l-a determinat pe prof. F. Ferré să spună, într-un recent colocviu consacrat acestui subiect, că activitatea judecătorului se poate rezuma astfel: „mă îndoiesc, apoi decid, deci exist”. Vom cita, de asemenea, formularea d-lui Truche, actualul Prim preşedinte al Curţii noastre de Casaţie, conform căruia hotărârea este făcută “dintr-un sfert de îndoială şi doua treimi de posibilităţi”.

Hotararea trebuie, evident, sa traduca gandirea juridica a judecatorului, asa cum rezulta ea din deliberari şi sa constituie raspunsul sau raspunsurile adecvate la intrebarile pe care le ridica litigiul.

Prima exigenta este de a distinge punctele litigioase, pentru a le putea rezolva intr-o ordine logica (exemplul cel mai simplu: rezolvarea problemei responsabilitatii, apoi pe cea a evaluarii daunelor).

Deci, de la inceput trebuie expus litigiul şi sa se treaca, apoi, la incadrarea sa juridica; urmeaza expunerea motivelor judecatorului, a ratiunilor sale (ceea ce duce la emiterea deciziei şi la clarificarea ei pentru cititor) şi in ultimul rand, enuntarea dispozitivului, care este expresia insasi a deciziei.

Acest postulat metodologic conduce, natural, la redactarea deciziei judecatoresti in trei parti: expunerea litigiului, motivarea, dispozitivul. Traditional, asa se prezinta orice decizie judecatoreasca franceza.

Motivele reprezinta expunerea ratiunuilor care il conduc pe judecator in emiterea deciziei. Obligaţia cvasiabsoluta de a motiva hotararile este o garantie esentiala pentru justitiabil, intrucat ea este destinata a-l proteja impotriva arbitrariului judecatorului; judecatorul trebuie sa se explice şi sa explice de ce a luat acea hotarare.

Obligatia de a motiva isi gaseste originea in textele de procedura: art. 455 din NCPC, o enunta intr-un mod lapidar, referitor la hotarare, prin intermediul acestei simple propoziţii: „Ea trebuie motivată”.

Acest text nu ofera alte indicatii judecatorului, dar este evident ca hotararea trebuie sa fie motivata in fapt şi in drept.

În ceea ce priveste faptele, judecatorul este confruntat cu o dubla exigenta; pe de o parte, libera putere de apreciere a faptelor (apreciere pe care Curtea de Casatie o califica drept “suverana”), pe de alta parte, obligatia de a decide pe baza faptelor, de a da o versiune circumstantelor cauzei, care sa se intemeieze pe certitudine şi adevar.

În drept judecatorul trebuie să-şi exprime clar şi complet drumul urmat de reflecţiile sale şi etapele intelectuale în luarea deciziei, într-un cuvânt, raţionamentul judiciar”.

 

2.4. Motivarea hotărârilor judecătoreşti în Italia (Prof. Guido Alpa – Universitatea din Milano).

 

“Trebuie observat  faptul ca, atunci cand vorbim despre “hotarare” facem referire la caracteristicile comune ale diferitelor modele de hotarari, care se schimba in functie de natura lor şi de natura judecatorului: natural, hotararea judecatorului de fond este diferita fata de cea  a Curtii de Casatie, deoarece este mai inovatoare in ceea ce priveste faptele si, de cele mai multe ori, ea este mult mai inovatoare in ceea ce priveste solutia aleasa; dimpotriva, hotararea Curtii de Casatie se  intemeiaza pe motivele de recurs, este preocupata sa stabileasca principiul de drept aplicat, atrage atentia asupra argumentelor de drept; am putea face şi alte observatii in legatura cu hotararea penala, cea administrativa şi cea constitutionala.

Desfasurarea procesului, motivarea şi dispozitivul sunt cele trei parti din care este alcatuita hotararea; necesitatea motivarii oricarei masuri judiciare este prevazuta de o dispozitie din Constitutie (art. 111).

Codul de procedura civila impune, de asemenea, reguli in privinta stilului hotararii. Aceasta trebuie sa fie scurtă (art. 132, 118, disp. att.), ea nu poate include referiri din doctrina (art. 118/, disp. att.); motivarea trebuie sa priveasca faptele importante ale cauzei (art. 113, disp. att.); in drept, ea trebuie sa fie cuprinzatoare şi necontradictorie (art. 360, nr. 5).

Unii cred ca aceste dispozitii nu sunt suficiente, adica numarul lor este mic şi formularea ambigua; pe de o parte, deoarece termenii folositi nu sunt intotdeauna definiti, legislatorul imaginandu-si ca sensul lor este cunoscut de justitiabili, pe de alta, deoarece termeni folositi, sunt evazivi, sensul unor cuvinte, precum: “concizie”, “suficienta”, nefiind clar si, deci, de neurmat.

In dispozitiile emise exista multe referiri la jurisprudenta: judecatorul de fond trebuie sa justifice decizia sa şi pe cea a colegilor sai, pentru a preveni sau a se opune exceptiilor de forma, Curtea de Casatie indicand justa interpretare a regulilor si, prin urmare, poate evalua activitatea judecatorilor de la nivelele inferioare, in special impotriva hotararilor pentru care a fost declarat recurs.

In evaluarea caracterului exhaustiv al continutului şi in stilul hotararii este cuprinsa, de asemenea, analiza rationamenului logico-juridic care se gaseste in motivare, care nu se  poate opune dispozitivului.

Coplesit de totalitatea dispozitiilor codului, largit prin continuturile necesare şi prin cele “voluptoase”, “cocoşate”, sub povara doctrinei şi a jurisprudentei, asfixiat de neutralitate şi de personalizare, ofilit de practica extinderii, “ucis” de povara muncii, textul care rezulta pare, pentru majoritate, bombastic, birocratic, empatic, arid.

Deci, este foarte departe de concizie, de claritatea logicii stricte a hotararilor franceze şi a vivacitatii hotararilor engleze; este vorba despre un stil care, intr-un mod sau altul, se apropie de cel al hotararilor germane, dar care are caracteristici speciale.

Dincolo de continutul obligatoriu, despre care am vorbit deja, fiecare judecator are stilul lui, care se modifica in functie de cultura, de timpul de lucru prestat, de orientare, moda, de modelele de referinta.

Dimpotriva, adeseori, judecatorul interpreteaza dreptul national in lumina principiilor dreptului comunitar.

Tot mai frecvente sunt cazurile in care sunt amintite dispozitiile Constitutiei, dar este vorba despre o victorie a juristilor care, in anii’60 au sustinut aplicarea directa a dispozitiilor constitutionale şi au aparat interpretarea regulilor codului sau a legilor speciale in lumina valorilor constitutionale. Exemplele sunt numeroase şi privesc protectia persoanei, a consumatorilor, reglementarea proprietatii, etc.

Din motivare nu lipsesc referiri la dreptul roman: cultura juridică italiană este datoare fie categoriilor dreptului roman, fie categoriilor pandectelor (ale Scolii istorice şi ale Scolii dogmatice germane). Dar, trebuie sa facem distinctie intre aparenta şi realitate. Adeseori, referirile la dreptul roman se limiteaza la citarea adagiilor sau a maximelor latine, extrase din context şi introduse ca atare.

Hotararea este scrisa si, deci, textul acesteia va putea fi apreciat chiar din punct de vedere literar, cel putin in domeniul asa-numitei “literatura juridice”. Discursul devine mai complex, deoarece va implica analizarea argumentelor aduse, a silogismelor s.a.m.d. In orice caz, hotararea a devenit deja un punct de referinta constant pentru jurist. Astazi, obiceiul care a domnit pana in anii’60 adica ne(re)cunosterea de catre juristi a jurisprudentei, de a nu o cita in carti, de a considera excentrica o cronica  pe acest subiect, nu mai este admis. Rolul judecatorului in crearea dreptului este apreciat şi incurajat; in acelasi timp, este controlat intr-un mod sever şi atent; este suficient sa citesti notele hotararilor, culegerile de jurisprudenta, analiza manualelor, a monografiilor, a tratatelor, pentru a te convinge ca jurisprudenta este laboratorul obisnuit al juristului si, de acum inainte, o parte necesara a bagajului sau cultural”.

 

3.Stilul şi motivarea hotărârilor unor instanţe şi curţi de arbitraj internaţional

 

3.1.Hotărârile CEDO

 

3.1.1.Potrivit art. 45 din Conventie („Motivarea hotararilor şi deciziilor”):

„1.Hotararile, precum şi deciziile care declara cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate.

2.Daca hotararea nu exprima in totalitate sau in parte opinia unanima a judecatorilor, oricare judecator are dreptul sa adauge acesteia expunerea opiniei sale separate”.

Textul art. 74 („Continutul hotararii’) din Regulamentul CEDO, intrat în vigoare la 1.07.2013 prevede ca:

„1. O hotărâre prevăzută de art. 42 şi art. 44 ale Convenţiei cuprinde:

(a) numele Preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, precum şi numele Grefierului sau al Grefierului-Adjunct;

(b) data adoptării sale şi data pronunţării;

(c) indicarea părţilor;

(d) numele agenţilor, avocaţilor sau al consilierilor părţilor;

(e) expunerea procedurii;

(f) faptele cauzei;

(g) un rezumat al concluziilor părţilor;

(h) motivele de drept;

(i) dispozitivul;

(j) dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată;

(k) indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;

(l) dacă este cazul, indicarea textului autentic.

2. Orice judecător care a participat la examinarea cauzei are dreptul de a anexa la hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, concordantă sau disidentă, fie o simplă declaraţie de dezacord”.

 

3.1.2.Continutul, structura şi stilul hotararilor şi deciziilor Curtii de la Strasbourg s-au mentinut in mod constant, in cei peste 55 de ani de existenta.

a).Structurarea hotararii este, de regula, in 6 parti : (1) Procedura, (2) Circumstantele cauzei, (3) Dreptul şi practica interna pertinenta, Pozitia jurisprudentei şi a doctrinei, (4) In drept – asupra fiecarei pretinse incalcari a unui text din conventie, (5) Aplicarea art. 41 referitor la reparatia echitabila, (6) Dispozitivul.

De exemplu, in hotararea din 1.12.2005 din cauza Paduraru c. Romaniei, referirile la procedura cuprind 6 puncte, cele la circumstantele cauzei (istoricul judiciar) 16 puncte, dreptul intern, jurisprudenta şi doctrina in materie 30 de puncte, iar analiza in drept şi justificarea solutiei 63 de puncte, in care se face trimitere la pozitiile şi argumentele partilor, la jurisprudenta Curtii şi la principiile fundamentate ale dreptului.

b).Stilul hotararilor şi al deciziilor Curtii este, in general, similar, indiferent de faptul ca sunt date, in mod obisnuit, de complete ordinare sau de Marea Camera, dar, obligatoriu, ele cuprind trimiteri la decizii sau hotarari in care se releva jurisprudenta constanta a Curtii, cu accentele specifice spetei respective.

 

3.2.Hotararile Curtii de Justitie a UE.

De regula, hotararile Curtii de Justitie sau ale Tribunalului Uniunii Europene sunt mai concise decât cele ale CEDO, dar sunt « insotite » de Raportul de sedinta al Judecatorului raportor şi de Concluziile Avocatului General, deosebit de elaborate, cu trimitere ampla la jurisprudenta Curtii.

De exemplu, in cauzele conexate 46/93 şi 48/93, in care s-a pronuntat hotararea din 5.03.1996 (Brasserie du Pecheur SA vs. RFG şi The Queen), Raportul de sedinta  al judecatorului Iglesias are 81 de puncte (I. Faptele premergatoare: faptele şi procedura, dreptul national, intrebarile preliminare; II – Procedura la CJUE; Observatiile scrise ale partilor şi analiza in dreptul comunitar).

Concluziile Avocatului general, prezentate in sedinta din 28.11.1995 a CJUE, sunt pe 48 de pagini, ponderea vizand analiza juridica din punct de vedere al dreptului comunitar şi al jurisprudentei CJUE, iar hotararea Curtii are 92 de puncte pe 35 de pagini, in mare parte explicative, raspunzand clar şi analitic la toate argumentele invocate.

 

3.3.Sentintele arbitrale ale Curtii Internationale de Arbitraj de pe langa CCI-Paris.

a) Din punct de vedere al structurii continutului, aceste hotarari arbitrale au multe elemente comune cu cele ale instantelor judiciare europene.

Desi in cuprinsul lor se vede un accent substantial pus pe elementele de istoric procedural şi pe cele vizand sustinerile şi argumentele partilor, partea analitica a acestora raportata la examenul probelor, la jurisprudenta Curtii şi chiar la doctrina este preponderata.

b) Cu toate ca in Regulamentul de arbitraj al Curtii, intrat in vigoare la 1.01.2012, nu sunt norme speciale privind continutul, structura şi stilul sentintei arbitrale, atrage atentia textul art. 33 (« Examenul prealabil al sentintei de catre Curte ») care  prevede ca :

« Inainte de semnarea sentintelor de arbitraj, tribunalul arbitral trebuie sa supuna proiectul Curtii. Aceasta poate sa solicite (recomande) modificarile formei proiectului. Ea poate, respectand libertatea de decizie a tribunalului arbitral, sa atraga atentia asupra punctelor interesand fondul litigiului.

Nicio sentinta nu poate fi pronuntata de tribunalul arbitral inainte de a fi aprobata forma sa de catre Curte ».

 

3.4.Hotararile arbitrale ale Curtii Permanente de Arbitraj de la Haga – CPA.

a) Lectura catorva din aceste hotarari conduce la concluzia ca structura şi stilul lor sunt in concordanta cu cele date de ICC Paris, precum şi de celelalte instante internationale, desi se infatiseaza mult mai elaborate şi cu o paginatie asemanatoare unor carti. Edificatoare sunt hotararile pronuntate in dosarele PCA Case nr. AA226, Hulley Entreprises Limited (Cyprus) vs. Federatia Rusa, la 30.11.2009 de admisibilitate şi la 18.07.2014 (dupa aproape 5 ani) hotararea finala.

Hotărârea interimară de admisibilitate are IX capitole şi 225 de pagini, fiind structurată astfel: Lista definitiilor şi temeiurilor, introducerea, I-istoricul procedurii, II-circumstantele de fapt, III-sustinerile partilor, IV-raspunsurile partilor, V-dreptul aplicabil, VI-expunerea sumara a probelor ; VII-VIII-analiza curtii (132 pagini) şi IX-Decizia.

Hotararea finala din 18.07.2014 are 617 pagini şi aceeasi structura, fiind apreciata ca o decizie istorica in cazul Yukos Oil Company c. Federatia Rusa, prin care tribunalul arbitral al Curtii a obligat parata la plata a 50 de miliarde de dolari, cu titlu de despagubiri catre actionarii majoritari ai companiei Yukos Oil Company, la restituirea a 60 milioane USD şi la plata a 4,2 milioane Euro cheltuieli de arbitraj.       

b) Yukos Oil Company era în 2003 cea mai mare companie de petrol din Rusia, producând peste un milion de barili pe zi. Aceasta a avut aproximativ 100.000 de angajați, sase rafinării principale şi o cifră de afaceri de circa 33 de miliarde de dolari. Declinul companiei a pornit dupa arestarea managerului acesteia, Mikhail Khodorkovsky, urmat de transferul tuturor activelor către societăţile de stat Rosneft și Gazprom, iar în final a fost lichidată.

În 2005, Hulley Enterprises Limited, Yukos Universal Limited (două filiale ale GML Limited) şi Veteran Petroleum Limited (Fondul de pensii creat pentru angajaţii Yukos), care împreună deţineau peste 70 % din acţiunile societăţii Yukos Oil Company, au început procedura de arbitraj împotriva Federaţiei Rusiei, în baza dispoziţiilor Tratatului privind Carta Energiei. Principalele aspecte invocate au fost: exproprierea nelegală şi aplicarea unui tratament arbitrar şi discriminatoriu.

La 30 noiembrie 2009, tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra competenţei, considerând că Federația Rusă este ţinută să respecte dispoziţiile Tratatului Cartei Energiei, chiar dacă acesta a fost doar semnat de Rusia, fără a fi însă şi ratificat; simpla semnare a fost apreciată ca fiind suficientă pentru ca dispoziţiile să devină aplicabile.

Arbitrajul s-a desfăşurat în conformitate cu Regulile de arbitraj UNCITRAL 1976 şi cu Tratatul privind Carta Energiei din 1994. Procesul a implicat o audiere de 10 zile, în care s-a dezbătut asupra competenței și admisibilităţii cererii, și o audiere de 21 de zile privind fondul, la care au participat peste 50 de reprezentanți ai părţilor, martori și experți. Înscrisurile prezentate de părți au însumat peste 6.500 de pagini, iar transcrierea audierilor a fost de peste 3.300 de pagini.

Conform deciziei tribunalului, Rusia a încălcat obligaţiile asumate prin Tratatul Cartei Energiei, considerându-se că preluarea bunurilor companiei Yukos a fost în fapt o expropriere. Tribunalul a reţinut că „principalul obiectiv al Federaţiei Rusiei nu a fost colectarea taxelor, ci falimentarea societăţii Yukos şi însuşirea bunurilor acesteia”.

Hotărârea este definitivă și executorie şi va putea fi pusă în executare în oricare din cele 150 de state semnatare ale Convenției de la New York din 1958 privind recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine.

 

4. Stilul şi calitatea sentintelor arbitrale ale CAB-CCIR

 

4.1.      Sediul materiei.

 

4.1.1.NCPC – Cartea a IV-a „Despre arbitraj”:

Art. 602: „(1) În toate cazurile, pronunţarea trebuie să fie precedată de deliberarea în secret a arbitrilor, în modalitatea stabilită de convenţia arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitral.

            (2) Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, sub condiţia încadrării în termenul arbitrajului, stabilit potrivit art. 567.

              (3) Hotărârea se ia cu majoritatea de voturi.

             (4) După deliberare, se va întocmi o minută, care va cuprinde pe scurt conţinutul dispozitivului hotărârii şi în care se va arăta, când este cazul, opinia minoritară”.

Art. 603

„(1) Hotărârea arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă:

   a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, locul şi data pronunţării hotărârii;

   b) numele şi prenumele părţilor, domiciliul ori reşedinţa lor sau, după caz, denumirea şi sediul, numele şi prenumele reprezentanţilor părţilor, precum şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;

   c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;

   d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;

   e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care, sub acest aspect, întemeiază soluţia;

   f) dispozitivul;

   g) semnăturile tuturor arbitrilor, sub rezerva art. 602 alin. (3), şi, dacă este cazul, semnătura asistentului arbitral.

   (2) Arbitrul care a avut o altă părere va redacta şi va semna opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care aceasta se sprijină. Această regulă se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care există opinie concurentă”.

   

    Art. 604

„(1) În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, oricare dintre părţi poate cere tribunalului arbitral să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.

   (2) Dacă prin hotărârea pronunţată tribunalul arbitral a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, asupra unei cereri conexe sau incidentale, oricare dintre părţi poate solicita completarea ei.

  (3) Cererea de lămurire sau de completare se formulează, potrivit alin. (1), respectiv alin. (2), în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii şi se soluţionează de tribunalul arbitral, prin hotărâre separată, cu citarea părţilor.

   (4) Greşelile materiale din textul hotărârii arbitrale sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei, precum şi greşelile de calcul pot fi îndreptate, prin încheiere, la cererea oricăreia dintre părţi, formulată în termenul prevăzut de alin. (3), sau din oficiu. Părţile vor fi citate dacă tribunalul arbitral apreciază că este necesar.

   (5) Hotărârea de lămurire sau de completare ori încheierea de îndreptare se pronunţă de îndată şi face parte integrantă din hotărârea arbitrală.

   (6) Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de lămurirea, completarea sau îndreptarea hotărârii”.

 

      4.1.2.Regulile de Procedura Arbitrala – RPA  – 5 mai 2014:

            Art. 67. Dispozitivul sentintei arbitrale

„(1) Îndată după deliberare ti stabilirea solutiei, se întocmeste dispozitivul sentintei, care se semnează de toti membrii tribunalului arbitral.

(2) Dacă există opinie separată, ea se va mentiona în dispozitiv şi se va motiva separat.

(3) Dispozitivul se redactează de către arbitru unic sau, după caz, de către un membru al tribunalului arbitral, se ataşează dosarului şi se trece în Condica de şedinţe arbitrale”.

 

Art. 68. Conţinutul sentinţei arbitrale

„(1) Sentinţa arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă:

a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul şi data pronunţării sentinţei;

b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul, precum şi numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;

c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;

d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;

e) motivele de fapt şi de drept ale sentinţei, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia;

f) dispozitivul;

g) semnăturile tuturor arbitrilor, sub rezerva art. 65 alin. 2, precum şi semnătura asistentului arbitral.

(2) Dacă unul dintre arbitri este împiedicat să semneze hotărârea, se va face menţiune despre cauza împiedicării, cu confirmarea, sub semnătură, a supraarbitrului, iar în cazul împiedicării supraarbitrului, sub semnătura preşedintelui Curţii de Arbitraj.

(3) În cazul în care este în imposibilitate să semneze asistentul arbitral, hotărârea va fi semnată de asistentul arbitral şef sau de înlocuitorul acestuia, făcânduse menţiune despre cauza care l-a împiedicat pe asistentul arbitral să semneze hotărârea”.

 

4.2. Aplicarea regulilor de procedura in redactarea sentintelor arbitrale.

Lectura unui mare numar de sentinte arbitrale pronuntate in perioada 2004-2014 atrage atentia asupra anumitor disfunctii sau neconcordante in raport de normele şi regulile de procedura citate.

4.2.1. În general, sentintele arbitrale se infatiseaza ca o „naratiune-inventar” a dosarului, lipsind structurarea clara şi sistematizata, pe care o regasim in hotararile curtilor şi instantelor internationale exemplificate.

Din acest motiv este dificil, chiar şi pentru cititorul avizat, sa identifice problema de drept sau chestiunile dezlegatein urma examenului juridic al cauzei, chiar şi in situatiile (nu putine) in care acesta ocupa un spatiu foarte redus ori minuscul in cuprinsul sentintei.

4.2.2. Desi, in anii 2007, 2011 şi 2012, motivarea juridica a sentintelor arbitrale este mai ampla, dezlegandu-se şi probleme de drept interesante ori cu argumente temenince, a fost extrem de dificila selectia hotararilor pentru a fi integrate in volumul de jurisprudenta al Curtii[4] (in special din anii 2008-2010, 2013-2014); asa de exemplu, dintr-un numar de 248 de sentinte arbitrale pronuntate in 2012 au fost selectate 38 (15,1%), iar din 2013 am retinut 17 sentinte din 203 pronuntate.

4.2.3. Lectura sentintelor releva atentia redusa acordata formei sentintelor şi grija pentru calitatea redactarii, claritatea şi accesibilitatea textului, corectitudinea şi caracterul complet al acestuia:

a) de regula, sentintele nu au un sumar şi o strucura tematica adecvata, chiar standardizata, desi, in unele cauze, acestea sunt redactate pe un mare numar de pagini;

b) se apeleaza excesiv la preluarea identica (copiere) a textelor redactate de parti, din cererile introductive, reconventionale, intampinari, raspuns la intampinari, expertize, se face istoricul amanuntit al procedurii concrete, iar pentru analiza juridica adecvata a tribunalului arbitral se lasa un spatiu, redus ori eliptic de raspunsuri la cerintele cauzei;

c) se comit ori se produc frecvente erori (in 2013-2014, in special), astfel ca sunt numeroase sentinte arbitrale urmate de indreptari de erori materiale sau completari, la cerere ori chiar din oficiu;

d) din pacate, există sentinte arbitrale, aparţinând acelorasi arbitri, in care lipseste motivarea ori aceasta este foarte succinta, irelevanta sau inadecvata, chiar fără de infatisare juridica, proprie unui “specialist” declarat in drept comercial sau al comertului international;

e) in unele sentinte exista motivare în care textele sunt identice sau apropiate ori cu o motivare schematica, echivalenta cu o lipsa de motivare;

f) este inacceptabil ca, de regula, la aceeasi arbitri, sa se practice astfel de “stiluri” de nemotivare, ceea ce echivaleaza cu o nejudecare şi incalcarea RPA şi a dreptului la un proces echitabil (a se vedea hotararile Boldea – 2008 şi Dima  -2009 c. Romaniei pronuntate de CEDO). De exemplu, sentinta arbitrala nr. 103/24.05.2012 (dosar nr. 64/2012) cuprinde 8 puncte, din care primele 7 puncte şi aproape 2 pagini contin elementele de procedura ale cauzei şi la ultimul punct (8) se expune analiza juridica in urmatorii termeni:  “Fata de cele expuse, conform art. 969 şi urm. Cod civil anterior, prezenta actiune va fi admisa …’ (?!).

g) in mod regretabil, exista sentinte cu motivări confuze ori „exotice” şi cu solutii straine regulilor de procedură arbitrală, inspirate din experienta aplicarii normelor de procedura penala (de exemplu într-o sentinţă arbitrală se afirmă că: „Faţă de pozitia comuna exprimata de reclamanta şi parata, in actiunea dedusa arbitrarii, Tribunalul arbitral va lua act de impacarea partilor” (?!), iar in alta sentinta din 2012 se face o consemnare nejuridica:

“Desi cele doua contracte nu contin clauze penale, urmeaza ca societatea reclamanta sa fie dezdaunata conform art. 1021 şi 1073 Cod civil, clauza penala putand absolvi pe reclamanta de sarcina probei in dovedirea existentei prejudiciului, parata nefiind absolvita de indeplinirea obligatiilor sale contractuale” (?!).

4.3. Relativ la calitatea soluţiilor, la coerenta jurisprudentei Curtii şi la eficacitatea proprie a acesteia, din exemplele incluse in volum rezulta suficiente elemente de apreciere relative la:

-constanta jurisprudentei in anumite materii şi calitatea ei valoroasa;

-gradul mediu de previzibilitate a rezolvarilor date de tribunalele arbitrale;

-calitatea regulilor de procedura arbitrala, care constituie o conditie necesara, dar nu  şi suficienta pentru succesul arbitrajului;

-modul de aplicare a regulilor de procedura şi in completare, a dreptului comun;

-gradul de profesionalizare a arbitrilor, din punct de vedere procedural şi al dreptului material;

-calitatea cooperarii procesuale a arbitrilor cu avocatii, expertii şi grefa Curtii şi responsabilitatea acestora in procedura arbitrala, precum şi la

-rezervele majore şi sistematice a anumitor arbitri, avand şi calitatea de supraarbitri, in a evita redactarea sentintelor, s.a.

4.4. Deturnarea ordinii interne traditionale şi valoroase a Curtii de Arbitraj, in anii 2011-2014, de catre Autoritatea de nominare, prin largirea usilor deschise oricarei persoane la listele de arbitri, regruparea unui numar redus de “specializati” la locul de munca, in “formatiunea de arbitri de serviciu”, anihilarea dreptului partilor la desemnarea arbitrilor şi alienarea efectelor conventiilor arbitrale au generat, in mod evident,  afectarea grava a reputatiei acestei prestigioase Curti şi a jurisprudentei sale, datele statistice comparative ale volumului cauzelor in anii 2008-2014 fiind relevante.

4.5. In mod evident, hotararea arbitrala constituie centrul vital al intregii proceduri, ea este cartea de vizita a tribunalului arbitral, a membrilor sai, a intregii Curti de arbitraj, dar, poate şi a avocatilor, ca parteneri consistenti in pregatirea, desfasurarea şi finalizarea procesului arbitral.

In opinia noastra, dupa experienta indelungata in misiunea de judecator la toate gradele interne de jurisdictie interna şi la CEDO, dar şi la Curtea de Arbitraj de pe langa CCIR, este necesar un riviriment major in stilul şi calitatea sentintelor arbitrale, promovat şi condus energic de Colegiul Curtii, fără niciun compromis, in respectul datorat fondatorilor şi precursorilor acestei Curti de Arbitraj.

Afirmand responsabilitatea profesionala şi gradul real de specializare al fiecarui arbitru, Colegiul va trebui sa fie insistent pentru eliminarea stilului superficial, mecanicist, confuz, neclar sau nejuridic din practica tribunalelor arbitrale, optand pentru stilul, afirmat constant de curtile internationale, un stil descriptiv şi analitic echilibrat, cu trimiteri pertinente la doctrina şi jurisprudenta, cu enuntarea şi fundamentarea unor probleme de principiu, identificate cu maiestrie profesionala in cauzele solutionate.

Toti arbitrii trebuie sa poarte raspunderea devalmasa asupra soluţiilor şi calitatii motivarii sentintelor pronunţate de ei, ca o obligatie constitutionala şi procedurala, izvorata din art. 21 (2-3) din Constitutia Romaniei şi din art. 6 (1) CEDO, relativ la garantarea dreptului partilor la un proces echitabil in procedura arbitrala, precum şi din art. 7 al Regulilor de Procedura Arbitrala, intrate in vigoare la 5.05.2014.

 

[x] Prezentul articol face parte din studiul introductiv la volumul „Jurisprudenţa comercială arbitrală, 2004-2014. Comentată şi adnotată” care va apărea sub semnătura autorului articolului la Editura Universul Juridic.

[1] Academician Prof. Andrei Rădulescu, [preşedintele ICCJ şi al Academiei Române], „Stilul hotărârilor judecătoreşti”, „Dreptul”, 1926;

[2] Radu Dimiu, „Condiţiuni legale şi tradiţionale în redactarea hotărârilor”, în „Pandectele Române”, 1939, partea a IV-a, pag. 113-124; George Iulian, [avocat], „Stilul hotărârilor judecătoreşti”, în „Pandectele Române”, 1936, pag. 116-117.

[3] John R. Spenser – prof. la Universitatea Cambridge şi Ian B. Camphell  – judecător, Anglia; Camille Jaufret -Spinosi, Franta; J. Lecrubier – Director ştiinţific la Şcoala Naţională de Magistratură din Franţa; Guido Alpa şi Anna de Vita – Italia s.a.

[4] Marin Voicu,  „Jurisprudenţa comercială arbitrală, 2004-2014. Comentată şi adnotată”, Editura Universul Juridic.

Marin Voicu, Stilul şi calitatea hotărârilor judecatoreşti şi arbitrale. Privire comparată, Revista Arbitrajul comercial în România, Vol. I, nr. 1, 2014 disponibil la adresa http://www.romanianarbitration.ro/?p=837

Posted in Bibliografia arbitrajului, Cercetari, Revista.