Skip to content


Conventie arbitrala cu Reguli arbitrale ICC si legea aplicabila română

ICCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 490 din 7 februarie 2012, site ICCJ

În cazul în care prin clauza compromisorie părţile au supus litigiul Regulilor arbitrale ale Camerei de Comerţ şi Industrie Paris, stabilind, totodată, că legea aplicabilă contractului este legea română, devin aplicabile prevederile din Codul de procedură civilă român referitoare la arbitraj.

Prin urmare, chiar dacă potrivit art. 28 alin. (6) din Regulile ICC Paris, hotărârile arbitrale sunt obligatorii şi irevocabile, considerându-se că părţile au renunţat la dreptul lor la orice recurs împotriva acestor hotărâri prin simpla achiesare la aceste reguli, dispoziţiile art. 3641 C. proc. civ. – aplicabile în speţă – prevăd faptul că părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, renunţarea la acest drept putându-se face doar după pronunţarea hotărârii arbitrale.

Aşa fiind, cum în cauză după pronunţarea hotărârii arbitrale, pârâta arbitrată nu a înţeles să renunţe expres la dreptul său de a cere desfiinţarea hotărârii şi să o execute de bună voie, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în anulare promovată este fără fundament legal.

 

Prin cererea înregistrată la 11 februarie 2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta C.N.A.D.N.R. (Compania) SA a formulat, în contradictoriu cu pârâta T.T.Y.T. SA, societate spaniolă cu sediul în Madrid Spania, acţiune în anulare a Hotărârii arbitrale pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, solicitând desfiinţarea hotărârii în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Potrivit reclamantei, prin hotărârea arbitrală finală din data de 30 decembrie 2010, Tribunalul Arbitral a soluţionat cele două cereri arbitrale formulate de pârâta T.T.Y.T. SA (reclamanta arbitrală) împotriva Companiei, cereri întemeiate pe contractul încheiat la 16 decembrie 2003 între Companie, în calitate de angajator, şi pârâta T.T.Y.T. SA, în calitate de contractor, privind proiectarea, executarea şi finalizarea sistemului de Trafic şi Control pe Autostrada Bucureşti   – Constanţa, tronsoanele 1-5.

A susţinut reclamanta că hotărârea arbitrală prin care Compania a fost obligată către pârâta la plata sumei de aproximativ 2.089.000 euro plus dobânda contractuală şi cheltuieli de judecată, încalcă dispoziţii imperative ale legii, atât sub aspectul reţinerii culpei companiei cu privire la neîncheierea actului adiţional asupra lucrărilor suplimentare, cât şi în ce priveşte obligaţia legală a contractorului de a remite scrisoarea de garanţie bancară.

Referitor la cel de-al treilea capăt din cererea arbitrală, admis, reclamanta a considerat că tribunalul arbitral, cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică care reglementează un contract de achiziţii publice cu finanţare internaţională, completează prevederile sale, trecând peste toate etapele procedurale şi de fond pe care le presupune un asemenea tip de contract.

Pârâta T.T.Y.T. SA a formulat întâmpinare cu privire la acţiunea în anulare promovată de Companie, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, solicitând respingerea ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 137 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare arbitrală, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 81/2011, a găsit-o întemeiată şi, pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea în anulare formulată de Companie împotriva hotărârii arbitrale pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie în cauza privind pe cele două părţi.

Argumentele Curţii de Apel în fundamentarea acestei soluţii au fost următoarele:

Contractul încheiat de părţi, în forma standard FIDIC, modificat prin Condiţiile speciale, conţine în art. 20.6 o clauză compromisorie prin care părţile au stabilit să supună arbitrajului disputele dintre ele după regulile de procedură ale Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris.

De asemenea, prin semnarea Termenilor de Referinţă, părţile au agreat ca procedura să se desfăşoare în conformitate cu Regulile Camerei de Comerţ şi Industrie şi cu regulile decurgând din Termenii de Referinţă precum şi din prevederile imperative ale legislaţiei române.

Or, a reţinut instanţa în continuarea argumentelor sale, potrivit regulilor Camerei de Comerţ şi Industrie Paris alese de părţi, hotărârile arbitrale sunt obligatorii şi irevocabile, părţile renunţând la orice drept de recurs ori cale de atac împotriva hotărârii arbitrale prin simpla achiesare la aceste reguli.

Dispoziţiile art. 28 alin. (6) din Regulile ICC Paris implică, în opinia instanţei, inadmisibilitatea oricărei căi de atac împotriva hotărârii arbitrale a ICC Paris, fie în faţa acesteia, fie în faţa altei instanţe. In acest sens, instanţa a apreciat că trimiterea la prevederile imperative ale legislaţiei române menţionată în Termenii de Referinţă trebuie înţeleasă în contextul în care convenţia arbitrală are putere de lege între părţi conform art. 969 C. civ., iar Regulile ICC de la Paris pe care părţile le-au acceptat prin convenţia arbitrală nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta CNADNR SA a declarat recurs solicitând casarea hotărârii cu trimitere la aceeaşi instanţă în vederea cercetării fondului.

Recurenta şi-a întemeiat, în drept, recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în anulare promovată este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 364 şi 365 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 3641 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, prin clauza compromisorie consimţită, părţile au supus litigiul regulilor arbitrale ale ICC, dar în acelaşi timp au stabilit că legea aplicabilă contractului este legea română.

Sesizând tribunalul arbitral în temeiul clauzei compromisorii s-a declanşat procedura arbitrală, procedură specială, cu reglementări derogatorii, care se completează cu dreptul comun stabilit în mod expres de părţi, care au acceptat aplicabilitatea legii române.

A susţinut recurenta, în dezvoltarea raţionamentului său, că dispoziţiile art. 364 şi 365 alin. (2) C. proc. civ. prevăd expres mijlocul procedural de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale, respectiv acţiunea în anulare, dispoziţii cu caracter imperativ.

Totodată, recurenta a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 364 C. proc. civ., părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, renunţarea la acest drept se poate face, însă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, iar prin introducerea acţiunii în anulare Compania nu a renunţat la dreptul său prevăzut de legea română şi, prin urmare, soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii pronunţată de prima instanţă este dată cu încălcarea legii.

Prin întâmpinarea depusă, intimata T.T.Y.T. SA a solicitat respingerea ca nefondat a prezentului recurs.

In opinia intimatei, argumentele recurentei referitoare la legea aplicabilă contractului şi locul arbitrajului sunt irelevante pentru a impune concluzia admisibilităţii acţiunii în anulare deoarece sub aspect procedural legea aplicabilă este cea rezultând din Termenii de Referinţă şi eventualul efect pe care locul arbitrajului l-ar avea asupra regulilor procedurale aplicabile, aspecte care au fost analizate.

A susţinut, totodată, intimata că dispoziţiile art. 3641 C. proc. civ. nu au caracter imperativ aducând ca argumente atât formularea textului de lege, cât şi faptul că în materia procedurii arbitrale majoritatea reglementărilor din Codul de procedură civilă au natură dispozitivă.

Înalta Curte, verificând în cadrul contractului de legalitate sentinţa atacată în contextul criticilor formulate, a constatat că  recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte a reţinut ca relevante în soluţionarea excepţiei admisibilităţii acţiunii în anulare promovată de Companie următoarele aspecte:

În contractul încheiat la 16 decembrie 2003 contractorul este o societate spaniolă cu sediul în Madrid.

Contractul a fost încheiat în forma standard FIDIC (Prima Ediţie 1999) pentru Proiectare şi Construcţie de Echipamente pentru Lucrări de Construcţie şi Inginereşti.

Condiţiile Generale FIDIC, modificate prin Condiţiile speciale, prevăd în art. 20.6 (Arbitraj) o clauză compromisorie prin care părţile convin soluţionarea disputelor prin arbitraj internaţional în conformitate cu Regulile Arbitrale ale Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris.

Pe baza convenţiei de arbitraj, contractorul a depus la Curtea Internaţională de Arbitraj a Camerei de Comerţ şi Industrie două cereri de arbitraj care au fost conexate urmare acordului părţilor.

În Termenii de Referinţă părţile au convenit ca Bucureşti (România) să fie locul arbitrajului urmând ca toate deciziile (finale intermediare sau parţiale) şi toate ordinele, cererile, oriunde ar fi semnate, să fie considerate ca fiind făcute în Bucureşti – România.

Totodată, părţile au convenit limba arbitrajului – engleza, legea aplicabilă contractului – legea română şi regulile procedurale respectiv Regulile CIC.

2. O primă concluzie pe care o impune examinarea aspectelor susmenţionate este aceea a caracterului internaţional al arbitrajului cu elemente de extraneitate, al cărui loc de desfăşurare a fost în Bucureşti (România), ca expresie a libertăţii contractuale ce caracterizează instituţia arbitrajului.

Actualul Cod de procedură civilă califică în art. 369 un arbitraj desfăşurat pe teritoriul României ca fiind internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate, condiţie îndeplinită în cauză, deoarece în raportul juridic de bază contractorul este o societate spaniolă.

Prin urmare, un litigiu patrimonial de drept privat este internaţional dacă, desfăşurându-se în România, conţine unul sau mai multe elemente de extraneitate, ca şi convenţia de arbitraj, fie că este reglementat de legea procedurală română, fie de o altă lege aleasă de părţi, de o instituţie permanentă de arbitraj ori de către arbitrii, după caz, calificarea naţionalităţii arbitrajului, dar şi a situaţiei juridice a sentinţei arbitrale pronunţate fiind esenţiale în aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Cartea a IV-a Despre Arbitraj, Capitolul X – Arbitraj Internaţional, dispoziţii cu caracter imperativ care, deşi vizează în general chestiuni de procedură, sunt norme materiale în accepţiunea dreptului internaţional privat.

3.   Cu privire la legea de procedură aplicabilă în acest arbitraj internaţional părţile au stabilit prin convenţia arbitrală şi prin Termenii de Referinţă (Capitolul VII – art. 30-31) următoarele:

În conformitate cu clauza arbitrală, procedurile se desfăşoară conform regulilor ICC.

Tribunalul Arbitral va determina regulile aplicabile în conformitate cu Regulile ICC, normele procedurale române obligatorii şi orice alte reguli relevante care ar putea fi considerate aplicabile, după consultarea cu părţile.

4.   Aşadar, legea procedurală aplicabilă litigiului arbitral este circumscrisă Regulilor ICC dar şi „normelor procedurale române obligatorii” respectiv, lex fori, ceea ce semnifică aplicarea prevederilor din Cartea a IV-a a Codului de procedură Român referitoare la arbitraj în măsura în care sunt obligatorii, având deci, caracter de ordine publică.

Trimiterea explicită la normele procedurale române obligatorii nu poate impune o altă concluzie decât aceea a trimiterii la dispoziţiile cu caracter imperativ din Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă, dispoziţii în legătură cu care Curtea a arătat deja ca cele cuprinse în Capitolul X sunt imperative.

Această concluzie a aplicării dispoziţiilor imperative din procedura română, respectiv prevederile Cărţii a IV-a, este esenţială în aplicarea art. 28 alin. (6) din Regulile ICC Paris intitulat „Notificarea, transmiterea şi executarea Hotărârii Arbitrale”.

Potrivit Regulii susmenţionate, fiecare hotărâre va fi obligatorie pentru părţi, care se obligă să dea curs hotărârii fără întârziere şi se va considera că părţile au renunţat la dreptul lor la orice recurs în măsura în care o astfel de renunţare poate fi valabil exprimată.

Or, după art. 3641 C. proc. civ., dispoziţie cuprinsă în Capitolul VIII – Desfiinţarea hotărârii arbitrale, părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, renunţarea la acest drept se poate face, însă, după pronunţarea hotărârii arbitrale.

Prevederile legale mai susmenţionate au incontestabil un caracter imperativ, termenii utilizaţi de legiuitorul activ nu pot impune o altă concluzie.

În sprijinul acestei concluzii sunt şi celelalte dispoziţii din Capitolul VIII care reglementează desfiinţarea hotărârii arbitrale numai pe calea acţiunii în anulare, pentru motive expres şi limitativ prevăzute în art. 364 C. proc. civ., dispoziţii cu caracter imperativ, de ordine publică în dreptul român, astfel că părţile nu pot renunţa anticipat la dreptul de a recurge la această cale de atac în contra unei hotărâri arbitrale, orice clauză din actul de compromis contrară acestui principiu fiind nulă. De aici rezultă şi imposibilitatea legală de a se renunţa la dreptul de a introduce acţiunea în anulare arbitrală înainte de pronunţarea hotărârii arbitrale.

Cu alte cuvinte, acţiunea asupra căreia nu se poate tranzacţiona anticipat din considerente de ordine publică rămâne la dispoziţia părţii interesate cu toate căile de atac pe care legea le prevede.

În sfârşit, în dreptul internaţional privat, ordinea publică constituie o prelungire a conceptului de ordine publică din dreptul intern în sfera raporturilor de drept privat cu elemente de extraneitate şi, prin urmare, aplicarea dispoziţiilor art. 341 C. proc. civ. într-un arbitraj internaţional se subsumează conceptului de ordine publică de drept internaţional privat.

Aşa fiind, cum în cauză după pronunţarea hotărârii arbitrale, pârâta arbitrată nu a înţeles să renunţe expres la dreptul său de a cere desfiinţarea hotărârii şi să o execute de bună voie, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în anulare promovată este fără fundament legal.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, constatând că recursul reclamantei este întemeiat, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., l-a admis în consecinţa casării sentinţei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

Posted in ICC, Inalta Curte de Casatie si Justitie, Jurisprudenta, Romania.

Tagged with , , , .