Skip to content


Aplicarea Principiilor referitoare la contractele de comerţ internaţional UNIDROIT de catre instanta arbitrala ca principii generale ale dreptului comertului international

Aplicarea Principiilor referitoare la contractele de comerţ internaţional UNIDROIT de catre instanta arbitrala ca principii generale ale dreptului comertului international

UNIDROIT“Principiile referitoare la contractele de comerţ internaţional”, edictate de Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat, UNIDROIT, Roma 1994 – a căror aplicabilitate  a fost stabilită de părţi în temeiul principiului lex voluntatis constituielex contractus.

Curtea de Arbitraj Comercial Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, hotărârea nr. 261/2005, dosar nr. 324/2004, Revista Română de Arbitraj, nr. 1/2007, p. 48-51.

Părţile şi obiectul litigiului

 

Curtea de Arbitraj a fost sesizată cu o cerere de arbitraj formulată de catre o societate comercială pe actiuni în contradictoriu cu o societate cu răspundere limitata, ambele din Bucureşti.

Reclamanta a solicitat, în temeiul unui contract de cooperare industrială, obligarea pârâtei la restituirea utilajelor pe care le deţine dintr-un import temporar, a stocului de materii prime, a produselor rezultate din evidenţele contabile, precum şi la plata garanţiei vamale aferente importului temporar. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, întrucât bunurile nu mai există în materialitatea lor, reclamanta a solicitat să i se plătească contravaloarea acestora.

Apărarea pârâtei

Pârâta nu a contestat primirea utilajelor, a obiectelor de inventar şi nici obligatia sa de a le restitui, după cum nu a contestat nici primirea materiilor prime şi a materialelor. Întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, pârâta a contestat, în totalitate pretenţia de a i se restitui bunurile mai sus-menţionate sau, în lipsa acestora, pretenţia de achitare a contravalorii acestora.

Soluţia Tribunalului Arbitral

Analizând prevederile contractului, susţinerile părţilor şi probele aflate la dosar, Tribunalul Arbitral a reţinut cele ce urmeaza:

Între reclamantă si pârâtă s-a încheiat un “contract de cooperare industrială” bilingv, având ca obiect fabricarea de către pârâtă de produse şi accesorii de industrie alimentară. Pentru demararea activităţii, reclamanta se obliga să pună la dispoziţia societăţii pârâte o sumă ce urma a fi convenită, pentru acoperirea cheltuielilor de amenajare a localului de producţie, precum şi a cheltuielilor de funcţionare. Contractul s-a încheiat pe o perioadă de 5 ani, începând cu data punerii în funcţiune a unităţii de fabricaţie specificată. Producţia se realiza cu sprijinul societăţii reclamante care transmitea toate elementele necesare pentru buna desfaşurare a producţiei.

În executarea ²contractului de cooperare industrială² reclamanta:

a) a expediat pârâtei în regim de import temporar utilaje (mijloace fixe) şi obiecte de inventar conform facturii pro forma şi constatărilor consemnate în raportul de expertiză contabilă. În raport se menţiona că aceste bunuri existau la pârâtă conform evidenţelor sale, însă având regimul de import temporar, conducerea societăţii a apreciat că le poate restitui numai cu suportarea de către reclamantă a cheltuielilor de manipulare şi taxelor vamale;

b) a plătit conform facturii pentru acest import temporar o garanţie vamală;

c) a livrat pârâtei, în vederea prelucrării, materii prime şi materiale consumabile care au fost consumate parţial în producţie, rămânând în stoc la pârâtă o cantitate, astfel cum rezulta din expertiza contabilă.

În examinarea pretenţiilor, apărărilor şi susţinerilor părţilor, se are în vedere voinţa exprimată în contract potrivit căreia, în lipsa unor prevederi exprese, urmează să fie luate în considerare ²principiile generale de drept² recunoscute ca aplicabile dreptului comercial internaţional, excluzând orice altă lege naţională.

În virtutea principiului autonomiei de voinţă a părţilor şi a principiului potrivit căruia contractul este supus legii alese sau dreptului ales prin consens de părţi, se reţine validitatea acestei clauze şi, în lipsa unor prevederi contractuale, principiile la care se referă părţile în clauza citată sunt cele care şi-au găsit codificarea – cea mai larg recunoscută în comerţul internaţional – intitulată ²Principiile referitoare la contractele de comerţ internaţional², realizată de Institutul internaţional pentru unificarea dreptului privat –  UNIDROIT, Roma 1994. În preambulul acestor ,,Principii’’ se prevede aplicabilitatea lor atunci când părţile au convenit ca un anumit contract să fie guvernat de ²Principiile generale de drept², de lex mercatoria sau alte formule similare. Aşa fiind, aceste ²Principii² vor constitui ²lex contractus² în litigiul de faţă.

I) Examinând în acest cadru normativ relaţiile litigioase dintre părţi, se reţine în legătură cu pretenţia având ca obiect restituirea sau, după caz, plata valorii stocului de materii prime şi materiale consumabile rămas la pârâtă, că reclamanta cuantifică valoarea acestui stoc la o anumită sumă, iar pârâta o contestă în totalitate, pentru considerentul că reclamanta nu a ţinut o evidenţă contabilă a intrărilor şi ieşirilor de produse.

În raportul de expertiză contabila se reţine că ²documentele de recepţie a obiectelor de inventar nu poartă nicio semnătură, iar evidentţa acestora este prezentată extracontabil². De asemenea, se mai arată că ²nu s-au întocmit note de intrare-recepţie pentru materiile prime si materialele  preluate din vamă, iar conducerea pârâtei nu consideră că evidenţa acestora se ţine extracontractual².

Potrivit apărărilor pârâtei, reprezentantul societăţii reclamante, coordona direct procesul de producţie, deţinând şi cheia de depozit. Aşa fiind, intrările şi ieşirile produselor ar fi trebuit operate de  către reclamantă. Aceasta nu a ţinut evidenţa. Listele de stocuri au fost făcute fără o evidenţă clară, tabelele anexate la dosarul cauzei nu sunt semnate şi nici asumate de pârâtă. Transformarea unei materii prime în produse finite implică, în mod necesar, pierderi care nu se regăsesc nicăieri. Unele materii prime aveau termen de expirare foarte scurt, termen care fiind depăşit şi materialele depreciate, s-a procedat la distrugerea lor prin incinerare. Neţinându-se evidenţe contabile, raportul de expertiză este neconcludent, astfel că nu poate fi luat în coniderare.

Tribunalul arbitral reţine însă că apărarea şi susţinerile pârâtei sunt lipsite de suport. Nu există nicio prevedere contractuală din care să rezulte că reclamanta avea obligaţia de a ţine evidenţa contabilă a intrărilor şi ieşirilor de produse la pârâtă. Este general admis ca fiecare dintre partenerii contractuali să-şi ţină propria sa evidenţă contabilă. Obligaţia contractuală pe care şi-a asumat-o reclamanta este de a sprijini producţia ce urma a fi realizată de pârâtă. Prin urmare, reclamanta punea la dispoziţia societăţii pârâte know-how-ul său în producţie. În concordanţă cu această prevedere, este şi răspunsul la interogatoriul pe care îl daa reclamanta în sensul că producţia ²se afla sub directa sa observaţie, produsele trebuiau făcute în modul/ calitatea/ cantitatea în care erau comandate² (răspuns nr. 1). Punerea la dispoziţie a know-how-ului nu înseamnă nicidecum ţinerea contabilităţii pârâtei de catre societatea reclamantă care îşi avea sediul principal în altă ţară.

De altfel, intrările de materii prime şi materiale consumabile s-au stabilit prin expertiză pe bază de documente ( facturi etc.) necontestate de pârâtă. Numai ieşirile (consumurile) au fost stabilite pe bază de înregistrări extracontabile. În lipsa unei evidenţe extracontabile, expertul conchide ca nu putea stabili stocul decât ca rezultat al operaţiei matematice dintre materiile prime, materiale intrate şi cele consumate conform documentaţiei primite, în care nu s-a făcut nicio menţiune despre pierderile rezultate în procesul de producţie şi nici despre pierderile rezultate prin depreciere. În consecinţă, nu se poate admite ca pârâta să invoce în apărare încălcarea din culpă a propriei sale obligaţii de a ţine contabilitatea intrărilor şi ieşirilor de produse.

Pârâta mai invocă, în contestarea stocului, ²procesul-verbal de constatare şi distrugere a stocului² în care o comisie formată din salariaţi ai săi consemnează următoarele: ²Având în vedere că toate produsele din anexă au expirat şi au făcut viermi şi fluturi, noi, cei de mai sus, am procedat la distrugerea lor prin ardere. Menţionăm că din cauza invaziei cu insecte, pârâta a avut pierderi deoarece am fost nevoiţi să oprim producţia pentru a face dezinsecţie².

Reclamanta contestă acest proces-verbal arătând, printre altele, că el a fost exihbat pentru prima oară abia cu ocazia întocmirii răspunsului expertului contabil la obiecţiunile pârâtei, fapt consemnat şi de acesta, fără a fi fost niciodată invocat în corespondenţa şi discuţiile divergente dintre părţi.

Tribunalul Arbitral mai constată că în contract nu există prevederi referitoare la procedura reclamaţiilor privind calitatea şi/ sau lipsurile cantitative şi nici prevederi privind constatarea deprecierii mărfurilor.

În această situaţie, în virtutea clauzei contractuale prevazute în cap. 4 art. 2, devin aplicabile ²Principiile² de la Roma printre care şi principiul potrivit căruia părţile sunt legate prin orice uzanţă care, în comerţul internaţional, este larg recunoscută şi constant obsevată de părţi ( art. 1.8 alin. (2)). Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este prevăzută şi de RPA-CAB (art. 57 alin. (1)). Potrivit uzanţelor, o asemenea operaţie implică păstrarea mărfii şi înştiinţarea partenerului despre deprecierea şi necesitatea distrugerii ei, pentru ca, în consens, să se stabilească modalitatea de constatare şi rezolvare a situaţiei, iar în lipsa unui acord, operaţia să se facă într-o modalitate partenerului, cum ar fi participarea unei persoane neutre la efectuarea ei.

Aşa fiind, Tribunalul Arbitral consideră că sus-menţionatul proces-verbal, în condiţiile în care a fost întocmit şi invocat, nu este opozabil reclamantei, reţinând că valoarea stocului de materii prime şi materiale consumabile rămas la pârâtă este cea stabilită prin expertiza contabilă. Întrucât aceste materii prime şi materiale nu mai există, astfel că restituirea lor în natură nu mai este posibilă, pârâta urmează a fi obligată la plata sumei reţinute de expert.

II) În legătură cu pretenţia privind obligarea pârâtei la plata garanţiei vamale, achitată de reclamantă, Tribunalul Arbitral reţine că în contractul dintre părţi nu s-a prevăzut nimic în legătură cu suportarea acestei sume.

Tribunalul arbitral, reţinănd că reclamanta a acceptat plata, fără nicio rezervă cu privire la repercutarea ei asupra pârâtei, respinge această pretenţie ca neîntemeiată.

În combaterea pretenţiilor reclamantei, pârâta invocă excepţia de neexecutare a contractului de către reclamantă prin faptul că a refuzat în mod culpabil să îşi execute obligaţia de plată a facturilor restante ce au rămas neplătite pentru perioada contractuală august 2003-ianuarie 2004, factura reprezentând contravaloarea cheltuielilor de funcţionare pe lunile august, noiembrie, decembrie 2003 şi ianuarie 2004, a cheltuielilor de instalare, precum şi contravaloarea cheltuielilor de funcţionare pe lunile februarie si martie 2004. De asemenea, au rămas neplătite două facturi, ambele reprezentând contravaloarea unor produse livrate de pârâtă societăţii reclamante. Pârâta mai arată că, ulterior datei de 25.03.2004, părţile nu au mai derulat raporturi contractuale, devenind scadentă atât obligaţia de restituire a utilajelor, cât şi a stocurilor de materii prime şi materiale. Or facturile restante la plată au în vedere perioada august-decembrie 2003 şi ianuarie-martie 2004, perioadă în care contractul nu încetase şi se afla în primă desfaşurare, producând toate efectele prevăzute de către părţi. Aşa fiind, obligaţia de plată a facturilor aferente cheltuielilor de funcţionare a devenit scadentă anterior obligaţiei de restirtuire a utilajelor şi obiectelor de inventar şi a stocului de materii prime şi materiale. În concluzie – susţine pârâta -, excepţia de neexecutare a contractului este neîntemeiată şi refuzul său de restituire este justificat, astfel că acţiunea arbitrală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. In plus, în speţă sunt întrunite cerinţele pentru invocarea dreptului de retenţie al societăţii pârâte asupra bunurilor proprietatea societăţii reclamante până la data plăţii facturilor restante. Reclamanta susţine că întrucât, în fapt, contractul a încetat, excepţia neexecutării contracului nu mai poate opera.

Examinând apărările şi susţinerile părţilor cu privire la excepţia neexecutării contractului, Tribunalul Arbitral reţine că ambele părţi consideră că, din cauza disensiunilor ivite între ele, raporturile contractuale au încetat în fapt, în opinia reclamantei, încă din august 2003, când negocierile privind eventuala preluare a societăţii pârâte de către reclamantă au eşuat, iar, în opinia pârâtei, ²ulterior datei de 25.03.2004².

Încetarea contractului fiind necontestată, această excepţie devine inoperantă. Părţile nu mai sunt în perioada de executare a contractului când, în virtutea principiului executării reciproce şi simultane a contractului sinalagmatic (în afară de stipulaţie contrară), obligaţia uneia dintre părţi este subordonată executării obligaţiei corelative a celeilalte părţi, astfel că oricare dintre ele are dreptul să refuze executarea obligaţiei sale până în momentul în care cealaltă parte îşi execută propria obligaţie. În prezent, părţile se află în faza ulterioară încetării contractului, fază în care intervine desocotirea dintre ele şi, eventual, intervin măsuri reparatorii.

Pârâta a formulat o serie de apărări tinzând la respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, dar şi contra-pretenţii constând în obligarea reclamantei la plata a trei facturi şi în compensarea judiciară cu sumele cuvenite reclamantei.

Reclamanta a refuzat plata acestor facturi cu motivarea că, din moment ce raporturile contractuale au încetat încă din  august 2003, nu mai avea obligaţia să plătească cheltuieli de funcţionare facturate de pârâtă pentru lunile august 2003 – martie 2004.

Tribunalul Arbitral reţine că pretenţiile pârâtei fată de reclamantă, fiind contestate, nu pot fi examinate şi luate în considerare în cadrul litigiului de faţă, întrucât pârâta nu a făcut cerere reconvenţională, aşa cum prevede art. 43 din RPA-CAB.

Pentru acelaşi motiv, Tribunalul Arbitral nu va examina şi nu va lua în considerare condiţionarea de către pârâtă a restituirii utilajelor şi obiectelor de inventar de plata de către reclamantă a cheltuielilor de returnare aferente.

Intrucât, în cadrul acestui litigiu, pârâta nu are calitatea de creditor al reclamantei, ea nu poate exercita un drept de retenţie asupra utilajelor şi obiectelor de inventar care urmează a fi restituite reclamantei.

Pârâta arată că reclamanta nu i-a plătit două facturi.

Reclamanta arată că nu a plătit cele două facturi ²deoarece exista o încărcare evidentă a preţurilor ( de 2 până la 4 ori preţul iniţial)². În cadrul litigiului, reclamanta a fost însă de acord ca valoarea celor două facturi să fie dedusă din sumele ce i se cuvin.

Tribunalul Arbitral, luând în considerare acest acord, urmează a deduce suma reclamată din sumele cuvenite reclamantei. Se are în vedere că pârâta a invocat plata celor două facturi, pe cale de apărare de fond tinzând la reducerea pretenţiilor reclamantei, astfel că nu era necesară o cerere reconvenţională.

Pentru considerentele expuse, acţiunea urmează a fi admisă în parte, şi anume, în sensul că pârâta va fi obligată să restituie reclamantei, în termen de cel mult trei luni de la data comunicării prezentei hotărâri, utilajele şi obiectele de inventar, identificate şi prin anexa 3 la raportul de expertiză.

În cazul în care utilajele şi obiectele de inventar nu vor fi restituite în totalitate în termenul mai sus prevazut, pârâta va fi obligată să plătească reclamantei contravaloarea lor, iar în caz de restituire parţială, să plătească valoarea utilajelor şi obiectelor de inventar care nu vor fi restituite.

Pretenţia privind plata garanţiei vamale se respinge ca neîntemeiată.

Pretenţia referitoare la restituirea sau, după caz, la plata materiilor prime şi materialelor consumabile, se admite în parte, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma reţinută prin raportul de expertiză.

Posted in Bibliografia arbitrajului, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Jurisprudenta.

Tagged with .