Skip to content


Anamaria TOMA-BIANOV, Incidența regulamentului Bruxelles I asupra unei proceduri de exequatur a unei injocțiuni arbitrale. Un comentariu al hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție în cauza Gazprom

Incidența regulamentului Bruxelles I asupra unei proceduri de exequatur a unei injocțiuni arbitrale. Un comentariu al hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție în cauza Gazprom [1]

Anamaria TOMA-BIANOV [2]

Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție în cauza Gazprom[3] aduce din nou față în față regimul Bruxelles de competență judiciară și recunoaștere și executare a hotărârilor în materie civilă și comercială și regimul arbitrajului internațional. De această dată subiectul întâlnirii îl constituie problematica injoncțiunilor de interzicere a pornirii sau continuării unei acțiuni sub o altă jurisdicție (anti-suit injunctions). Cauza Gazprom și-a făcut apariția într-un peisaj jurisprudențial marcat de două evoluții paralele: cea relativă la excluderea arbitrajului din Regulamentul Bruxelles I, respectiv cea relativă la practica injoncțiunilor de interzicere a pornirii sau continuării unei acțiuni sub o altă jurisdicție în spațiul judiciar al Uniunii. Hotărârea Gazprom combină problematicile proprii fiecăreia dintre aceste evoluții jurisprudențiale, așa cum hotărârea West Tankers o făcuse înainte[4].

Contextul factual al litigiului care a condus la formularea unei întrebări preliminare cu privire la incidența regimului Bruxelles asupra unei proceduri de exequatur a unei injocțiuni arbitrale

Societatea Lietuvos dujos AB este o societate de drept lituanian ai cărei acționari principali sunt Gazprom și E.ON Ruhrgas International GmbH și statul lituanian. La 24 martie 2004, Gazprom a încheiat un acord al acționarilor cu E.ON Ruhrgas International GmbH și cu Fondul Proprietății Statului, fond căruia i s‑a substituit ulterior Ministerul Energiei din Republica Lituania, care conținea, la articolul 7.14, o clauză compromisorie formulată într-o manieră generală. Prin clauza compromisorie se prevede, inter alia, că „orice litigiu, dispută sau obiecție legată de prezentul acord sau de încălcarea, validitatea, intrarea în vigoare sau rezilierea acestuia sunt soluționate în mod definitiv prin arbitraj”.

La 25 martie 2011, Ministerul Energiei din Republica Lituania a formulat o cerere introductivă de instanță în fața Tribunalului Regional Vilnius, în vederea deschiderii unei anchete cu privire la activitățile societății Lietuvos dujos AB.

Considerând că această acțiune încălca clauza compromisorie prevăzută la articolul 7.14 din acordul acționarilor, la 29 august 2011, Gazprom a depus o cerere de arbitraj împotriva Ministerului Energiei din Republica Lituania la institutul de arbitraj al Camerei de Comerț din Stockholm. Printre altele, Gazprom a solicitat tribunalului arbitral să someze Ministerul Energiei să pună capăt judecării cauzei aflate pe rolul Tribunalului Regional Vilnius. Prin sentința din 31 iulie 2012, tribunalul arbitral a constatat încălcarea parțială a clauzei compromisorii din acordul acționarilor și a somat Ministerul să retragă sau să limiteze unele dintre cererile cu care învestise instanța menționată.

Prin ordonanța din 3 septembrie 2012, Tribunalului Regional Vilnius a dispus deschiderea unei anchete cu privire la activitățile Lietuvos dujos AB, statuând asupra competenței sale de a dispune o astfel de măsură și constatând, în consecință, inopozabilitatea clauzei compromisorii.

Societatea Lietuvos dujos AB a declarat apel împotriva acestei decizii la Curtea de Apel a Lituaniei. Concomitent, Gazprom a sesizat aceeași instanță, în cadrul unei alte proceduri, cu o cerere de recunoaștere și de executare în Lituania a sentinței arbitrale.

Printr‑o primă ordonanță din 17 decembrie 2012, Curtea de Apel a respins cererea formulată de Gazprom motivându-și refuzul pe dispozițiile art. V alin. 2 literele a) și b) ale Convenției de la New York (o soluție pe care o apreciem excesivă, în condițiile în care refuzul de a recunoaște și executa o sentință arbitrală se justifică în oricare dintre situațiile prevăzute la litera a) sau b) ale art. V alin. 2 al Convenției). Din punctul de vedere al Curții de Apel, tribunalul arbitral nu putea să statueze cu privire la o chestiune deja invocată în fața Tribunalului Regional din Lituania și examinată de acesta din urmă, urmare a competenței care-i revine în conformitate cu legea națională.  În consecință, obiectul diferendului nefiind susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului, se justifică refuzul recunoașterii și executării sentinței arbitrale. În plus, și aici intrăm în sfera de aplicare a art. V alin. 2 lit. b) a Convenției de la New York, Curtea de Apel a statuat că tribunal arbitral ar fi încălcat suveranitatea națională a Republicii Lituania, aspect ce contravine ordinii publice lituaniene și ordinii publice internaționale și care justifică refuzul recunoașterii și executării sentinței arbitrale. În susținerea unei astfel de aprecieri, Curtea de Apel a arătat că, prin sentința arbitrală, tribunalul arbitral nu numai că a limitat capacitatea Ministerului de a acționa în fața unei instanțe lituaniene în vederea deschiderii unei anchete privind activitățile unei persoane juridice, ci a și negat puterea de care dispune această instanță națională de a se pronunța asupra propriei competențe.

Printr‑o a doua ordonanță din 21 februarie 2013, Curtea de Apel a respins și apelul declarat de societatea Lietuvos dujos AB împotriva deciziei Tribunalului Regional și a confirmat competența instanței lituaniene de a judeca această cauză.

Cele două ordonanțe ale Curții de Apel au făcut, separat, obiectul unui recurs în fața Curții Supreme a Lituaniei. Instanța supremă lituaniană a decis, prin ordonanța din 20 noiembrie 2013, să suspende judecarea recursului formulat împotriva celei de a doua ordonanțe până când va soluționa recursul cu privire la recunoașterea și la executarea sentinței arbitrale.

Confruntată cu problematica recunoașterii și executării unei sentințe arbitrale pe care, pentru a folosi termenii Curții de Justiție, a “calificat-o drept anti-suit injunction“, și a impactului pe care o eventuală recunoaștere l-ar avea asupra dreptului judecătorului național de a statua asupra propriei competențe, Curtea Supremă a decis suspendarea cauzei și a adresat trei întrebări preliminare.

Maniera ambiguă în care au fost redactate cele trei întrebări a determinat Curtea de Justiție să sintetiteze solicitarea instanței lituaniene în felul următor: “[p]rin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instanță dintr‑un stat membru să recunoască și să execute sau ca aceasta să refuze să recunoască și să execute o sentință arbitrală care interzice unei părți să formuleze anumite cereri în fața unei instanțe din acest stat membru”.

Este o sentință arbitrală prin care se interzice unei părți să formuleze anumite cereri în fața unei instanțe etatice o anti-suit injunction?

Înainte de a discuta soluția Curții de Justiție, dorim să atragem atenția asupra faptului că aceasta s-a distanțat, fără motivații suplimentare, de calificarea unei sentințe arbitrale prin care se interzice unei părți să formuleze anumite cereri în fața unei instanțe etatice drept anti-suit injunction. O astfel de distanțare reiese implicit din considerentul 30 al hotărârii, în care Curtea de Justiție a precizat in terminis că o astfel de calificare îi aparține instanței de trimitere, precum și din evidența că a evitat, în restul considerentelor și a dispozitivului, folosirea sintagmei anti-suit injunction.

Anti-suit injunctions reprezintă o specialitate a sistemului de common law, care nu se adresează în mod direct unei instanțe judecătorești, ci vizează una dintre părțile la un proces. Prin acest mecanism i se interzice unei părți de a începe (injoncțiune de tip preventiv) sau de a continua (injoncțiune de tip curativ) o acțiune sub o altă jurisdicție. Mecanismul este eficient în sistemul de common law, în care perspectiva sancțiunilor pe care le riscă partea pentru contempt of Court (ultraj față de instanță) obligă la respectarea acestora. Acest mecanism a fost apropiat în sistemele continentale de drept, cum este și cazul celui francez, însoțit de garanții ale efectivității sale, precum plata de penalități cu titlu cominatoriu.

Spre deosebire de Curte, în concluziile exprimate în cauză, avocatul general M. Wathelet a preferat să aducă în dezbatere problema calificării sentinței arbitrale ca anti-suit injunction.

Preluând punctul de vedere al guvernului francez exprimat în răspunsul scris la întrebările Curții de Justiție, avocatul general a arătat că, contrar injocțiunilor de interzicere a începerii sau continuării unei acțiuni sub o altă jurisdicție care au făcut obiectul hotărârilor Turner și West Tankers, nerespectarea sentinței arbitrale nu implică nicio sancțiune pentru partea căreia i se adresează[5].

Lipsa unei sancțiuni nu implică în mod automat ineficacitatea unei sentințe arbitrale care interzice unei părți să înceapă sau să continue o acțiune în fața unei instanțe etatice. Astfel, în virtutea art. II alin. 3 din Convenția de la New York, cu excepția situațiilor în care convenția de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat, instanțele statelor contractante au obligația de a îndruma părțile la arbitraj, tribunalul arbitral fiind singur îndreptățit să se pronunța asupra propriei competențe.

În ipoteza în care tribunalul arbitral consideră că convenția de arbitraj pe care se întemeiază competența sa a fost încălcată de una dintre părți, acesta are un singur remediu efectiv, respectiv de a soma respectiva parte să înceteze procedurile pornite sub o altă jurisdicție.

Somația poate îmbrăca forma unei sentințe arbitrale sau a unui ordin emis de tribunalul arbitral, diferența substanțială dintre acestea fiind efectivitatea de care se bucură în ordinea juridică națională. Spre deosebire de un ordin, o sentință arbitrală are un caracter permanent și obligă părțile să o respecte, beneficiind de protecția corespondentă pe care o oferă dreptul intern și dreptul convențional în materia recunoașterii și executării sentințelor arbitrale[6].

 Strict privit sub aspectul celor conținute în sentința prin care tribunalul arbitral somează o parte să înceteze procedurile judiciare, aceasta se constituie într-o anti-suit injunction, de unde și întrebarea dacă aceasta încalcă dispoziții de drept al UE ce prezintă un caracter fundamental și care sunt norme de ordine publică europeană.

Din punctul de vedere al avocatului general, care a analizat cu minuțiozitate noțiunea de ordine publică în interpretările conferite de Curtea de Justiție, faptul că o sentință arbitrală conține o anti‑suit injunction nu este suficient pentru a se refuza recunoașterea și executarea acesteia în temeiul art. V alin. 2 lit. b) din Convenția de la New York din 1958[7]. În susținerea concluziilor sale, avocatul general a arătat că normele de competență stabilite prin Regulamentul Bruxelles I nu sunt de ordine publică. Acesta și-a arătat dezacordul față de interpretarea conferită hotărârilor Eco Swiss[8] și Mostaza Claro[9], potrivit căreia simplul fapt că un anumit domeniu face parte din competențele exclusive sau partajate ale Uniunii, conform art. 3 și 4 TFUE, este suficient pentru a ridica o dispoziție de drept al Uniunii la rangul de dispoziție de ordine publică. Dacă aceasta ar fi situația, arată în continuare avocatul general, tot dreptul Uniunii, de la Carta drepturilor fundamentale la o directivă privind echipamentele sub presiune, ar fi de ordine publică în sensul art. V alin. 2 lit. b) din Convenția de la New York[10].

În cauză, Curtea a preferat să eludeze orice discuție privind calificarea sentinței arbirale prin care se interzice unei părți să formuleze anumite cereri în fața unei instanțe etatice ca anti-suit injunction. Cu atât mai mult a ocolit orice apreciere a normelor de competență din Regulamentul Bruxelles I ca fiind norme de ordine publică, în condițiile în care acțiunea formulată de Ministerul Economiei nu intra în domeniul competenței exclusive prevăzute la art. 22 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I.

Soluția Curții de Justiție în cauza Gazprom: reconfirmarea excluderii arbitrajului din câmpul de aplicare a Regulamentului Bruxelles I

Fundamentându-și hotărârea pe considerente destul de laconice, Curtea a decis că Regulamentul Bruxelles I nu se opune ca o instanță dintr‑un stat membru să recunoască și să execute, nici ca aceasta să refuze să recunoască și să execute o sentință arbitrală care interzice unei părți să formuleze anumite cereri în fața unei instanțe din acest stat membru, în măsura în care acesta nu reglementează recunoașterea și executarea într‑un stat membru a unei sentințe arbitrale pronunțate de un tribunal arbitral într‑un alt stat membru. În consecință, Curtea a reconfirmat că regimul Bruxelles exclude cu totul arbitrajul din câmpul său de aplicare.

Cu toate acestea, contextul jurisprudențial din care emană hotărârea Gazprom, precum și faptul că aceasta este condamnată să co-existe cu hotărârile Turner și West Tankers, sunt suficiente argumente pentru a nu ne detașa în mod complet problematica injoncțiunilor anti-suit de ordinea juridică europeană.

Așa cum am arătat într-o secțiune anterioară, soluția jurisprudențială din Marc Rich[11], confirmată ulterior prin Van Uden[12] exclude integral arbitrajul din sfera de aplicarea a regimului Bruxelles. În ceea ce privește problematica injoncțiunilor anti-suit, jurisprudența Turner[13] decriptează ostilitatea Curții de Justiție față de un astfel de procedeu ce reprezintă o specialitate a sistemului de common law.

Perspectiva constrângerilor care planează asupra unei părți, care își vede limitat dreptul de a se adresa unei ale jurisdicții pentru soluționarea litigiului său, a determinat Curtea de Justiție să declare incompatibilitatea injoncțiunilor anti-suit cu sistemul judiciar al UE. Din punctul de vedere al Curții, faptul că reclamantul se vede pus în fața unei interdicții constituie o ingerință în dreptul unei jurisdicții străine de a-și stabili propria competență și este, în consecință, incompatibil cu sistemul Convenției Bruxelles[14].

Cauza Gazprom – la intersecția a două evoluții jurisprudențiale:  (1) excluderea arbitrajului din sfera de aplicare a Regulamentului Bruxelles I, respectiv (2) incompatibilitatea unei anti-suit injunction cu regimul Bruxelles de competență judiciară și recunoaștere și executare a hotărârilor în materie civilă și comercială

Cauza West Tankers[15] este prima în care cele două evoluții jurisprudențiale s-au intersectat. În West Tankers, Curtea a decis că, dacă, prin obiectul principal al litigiului, procedura inițiată în fața unei instanțe statale face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I, o chestiune incidentă cu titlu prealabil privind aplicabilitatea unei convenții de arbitraj, inclusiv privind validitatea acesteia, intră de asemenea în domeniul de aplicare al acestui regulament. În consecință, revine instanței naționale dreptul de a se pronunța asupra unei excepții de necompetență întemeiate pe existența unei convenții de arbitraj, precum și asupra propriei competențe în temeiul dispozițiilor din acest regulament.

Strict privit din perspectiva intersectării celor două evoluții jurisprudențiale, cauza Gazprom se circumscrie problematicii dezbătute în West Tankers, de unde și întrebarea dacă nu aflăm în fața unui reviriment jurisprudențial? De altfel, Curtea de Justiție nu a ocultat interferența dintre cele două precedente în ordinea juridică a UE. Perspectiva interferenței a făcut totuși ca, în cauza Gazprom, Curtea să-și fundamenteze soluția pe elementele de diferențiere față de cauza West Tankers, dar și pe o lectură corectă din punct de vedere politic a acesteia din urmă.

Pentru cei care au dezbătut și contestat motivațiile Curții de Justiție în precedentul West Tankers, interpretările pe care aceasta le-a oferit punctelor 29[16], 30[17] și 31[18] din hotărârea menționată par a fi o edulcorare a tristei amintiri pe care aceasta a produs-o în mediul academic și în rândul practicienilor arbitrajului internațional. În opinia unui autor[19], aspectele cele mai controversate ale raționamentului Curții de Justiție au fost evacuate, conferind celei mai discutabile dintre hotărâri aparența de ordodoxism juridic. Teoria efectului util al Regulamentul Bruxelles I a fost complet ejectată împreună cu toate raționamentele subsecvente. Singura amintire discretă a teoriei West Tankers este reluarea considerentului conform căruia competența unei instanțe dintr-un stat membru este “stabilită în mod direct de normele prevăzute de Regulamentul Bruxelles I, printre care cele privind domeniul său de aplicare”[20]. În fața unei astfel de lecturi practicate de Curtea de Justiție, același autor se întreabă dacă nu asistăm la o recunoaștere implicită a unui eșec jurisprudențial.

În cauza Gazprom, Curtea de Justiție n-a mai statuat că o anti-suit injunction este incompatibilă cu regimul Bruxelles, cum o făcuse fără nicio ezitare anterior în cauza West Tankers[21]. Preferând să evidențieze că se află în fața unei noi problematici, respectiv cea a  compatibilității cu Regulamentul Bruxelles I a unei eventuale recunoașteri și executări a unei sentințe arbitrale prin care se pronunță o anti-suit injunction, Curtea de Justiție a reamintit că arbitrajul nu intră în câmpul de aplicare a acestuia. Din punctul de vedere al Curții, întrucât tribunalele arbitrale nu sunt instanțe statale, Regulamentul Bruxelles I este inaplicabil în cauză, acesta guvernând conflictele de competență dintre instanțele statelor membre[22].

Pentru a clarifica confuzia totală în care a plasat Curtea de Justiție problematica injoncțiunilor anti-suit în raport cu arbitrajul, vom începe prin a preciza că hotărârile West Tankers și Gazprom operează într-adevăr cu două situații distincte. Astfel, în prima situație, autoritatea emitentă a unei injoncțiuni anti-suit a fost o instanță națională, care a apreciat asupra validității unei convenții de arbitraj. În a doua situație, autoritatea emitentă a fost un tribunal arbitral. Prima situație reprezenta o reiterare a problematicii Turner[23], indiferent de faptul că prin obiectul injocțiunii se încerca protejarea competenței unui tribunal arbitral de a cunoaște soluționarea litigiului între părți. Simplul fapt că injoncțiunea emana de la o instanță națională a fost un motiv suficient pentru a i se declara incompatibilitatea cu regimul jurisdicțional al Uniunii.

În cauza Gazprom, instanța națională și tribunalul arbitral se confruntă în mod direct în soluționarea conflictului de competență, fiecare dintre aceste foruri având dreptul și obligația de a decide în privința propriei competențe ce le revine de a soluționa un litigiu. Curtea de Justiție a statuat că nu revine ordinii jurisdicționale a Uniunii să soluționeze acest conflict și a sugerat căutarea unei astfel de soluții în dreptul convențional sau cel național.

***

Se vor dovedi injoncțiunile anti-suit mai fructuoase în ordinea juridică a statelor membre dacă acestea emană de la un tribunal arbitral și nu de la o instanță națională, care a constat validitatea unei convenții de arbitraj?

Cât timp soluția Gazprom este condamnată să co-existe cu soluțiile Turner și West Tankers, ne îndoim de succesul garantat al unei astfel de proceduri. Din contră, insuccesul îi va fi fundamentat pe alte considerente decât cele ținând de garanțiile, efectul util și deplina efectivitate ale regimului Bruxelles. Pentru moment, vom face doar precizarea că o injoncțiune anti-suit care emană de la o instanță a unui stat membru se va dovedi la fel de ineficace și în fața unui tribunal arbitral. Potrivit acelorași rationes decidendi care au determinat soluțiile jurisprudențiale Turner și West Tankers, faptul că reclamantul se vede pus în fața unei interdicții de a începe sau continua o acțiune în fața unei jurisdicții constituie o ingerință în dreptul acelei jurisdicții (în speță, tribunalul arbitral) de a-și verifica și hotărâ propria competență de a soluționa un litigiu.  



[1] Aceast articol preia și adaptează subsecțiunea “Cum funcționează injoncțiunile anti-suit în ordinea juridică a Uniunii Europene? Aprecieri asupra cocktail-urilor explozive ale Curții de Justiție” publicată în A. Toma-Bianov, Aplicarea privată a regulilor concurenței în Uniunea Europeana – Acțiunile în despăgubire promovate în fața instanțelor naționale și tribunalelor arbitrale, Editura Universitară, 2016, pp.194-201

[2] Avocat în Baroul Paris, asociat în cabinetul de avocatură BELOT MALAN & ASSOCIES

[3] CJUE, Hotărârea Curții din 13 mai 2015, Gazprom, cauza C-536/13, ECLI:EU:C:2015:316

[4] M. Barba, “L’arrêt Gazprom ou quand la montagne accouche d’une souris”, Revue Lamy du droit des affaires, nr. 106, juillet-août 2015, p.48

[5] CJUE, Concluziile avocatului general Melchior Wathelet prezentata la 4 decembrie 2014, Gazprom, cauza C-536/13, ECLI:EU:C:2014:2414, p.66

[6] A se vedea în acest sens E. Gaillard, “Anti-suit Injunctions Issued by Arbitrators” în A. J. Van Den Berg, International Arbitration 2006: Back to Basics?, Kluwer, 2007, p.235-266

[7] CJUE, Concluziile avocatului general Melchior Wathelet prezentata la 4 decembrie 2014, Gazprom, cauza C-536/13, ECLI:EU:C:2014:2414, p.188

[8] CJCE, Hotărârea Curții din 1 iunie 1999, Eco Swiss China Time Ltd v Benetton International NV, cauza C-126/97, ECLI:EU:C:1999:269, p.36

[9] CJCE, Hotărârea Curții din 26 octombrie 2006, în Mostaza Claro, cauza C-168/05, ECLI:EU:C:2006:675, p.37

[10] CJUE, Concluziile avocatului general Melchior Wathelet prezentata la 4 decembrie 2014, Gazprom, cauza C-536/13, ECLI:EU:C:2014:2414, p.182

[11] CJCE, Hotărârea Curții din 25 iulie 1991, Marc Rich & Co. AG/ Società Italiana Impianti PA, cauza C-190/89, ECLI:EU:C:1991:319

[12] CJCE, Hotărârea Curții din 17 noiembrie 1998, Van Uden Maritime BV, trading as Van Uden Africa Line /Kommanditgesellschaft in Firma Deco-Line și alții, cauza C-391/95, ECLI:EU:C:1998:543

[13] CJCE, Hotărârea Curții din 27 aprilie 2004, în Turner, cauza C-159/02, ECLI:EU:C:2004:228

[14] Idem, p.27

[15] CJCE, Hotărârea Curții din 10 februarie 2009, Allianz SpA and Generali Assicurazioni Generali SpA/West Tankers Inc., cauza C-185/07, ECLI:EU:C:2009:69

[16] Idem p.29 “Rezultă, înainte de toate, că o „anti‑suit injunction” precum cea din acțiunea principală nu respectă, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 57 din concluzii, principiul general rezultat din jurisprudența Curții privind Convenția de la Bruxelles potrivit căruia fiecare instanță sesizată stabilește ea însăși, în temeiul normelor ce îi sunt aplicabile, dacă este competentă pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea Gasser, citată anterior, punctele 48 și 49). În această privință, trebuie amintit că, în afara câtorva excepții limitate care nu au relevanță în acțiunea principală, Regulamentul nr. 44/2001 nu autorizează controlul competenței unei instanțe dintr‑un stat membru de o instanță dintr-un alt stat membru (Hotărârea din 27 iunie 1991, Overseas Union Insurance și alții, C‑351/89, Rec., p. I‑3317, punctul 24, precum și Hotărârea Turner, citată anterior, punctul 26). Această competență este stabilită în mod direct de normele prevăzute de regulamentul menționat, printre care cele privind domeniul său de aplicare. Așadar, o instanță dintr‑un stat membru nu este în niciun caz mai bine plasată pentru a se pronunța asupra competenței unei instanțe din alt stat membru.”

[17] Idem p.30: “În continuare, prin împiedicarea unei instanțe din alt stat membru să își exercite competențele conferite de Regulamentul nr. 44/2001, și anume să se pronunțe, în temeiul normelor care definesc domeniul de aplicare materială al acestui regulament, respectiv articolul 1 alineatul (2) litera (d), dacă regulamentul menționat este aplicabil, o asemenea „anti‑suit injunction” este în același timp contrară încrederii pe care statele membre o acordă reciproc sistemelor lor juridice, precum și instituțiilor lor judiciare și pe care se întemeiază sistemul de competențe prevăzut de Regulamentul nr. 44/2001”

[18] Idem, p. 31: “În sfârșit, în măsura în care, pe calea unei „anti‑suit injunction”, Tribunale di Siracusa ar fi împiedicat să analizeze chestiunea prealabilă a validității sau a aplicabilității convenției de arbitraj, o parte ar avea posibilitatea să evite această procedură limitându‑se să invoce convenția menționată, iar reclamantul care consideră că această convenție este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată nu ar mai avea astfel acces la instanța statală pe care a sesizat‑o în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, fiind astfel lipsit de o formă de protecție jurisdicțională la care are dreptul.”

[19] M. Barba, op. cit., p.49

[20] CJUE, Hotărârea Curții din 13 mai 2015, Gazprom, cauza C-536/13, ECLI:EU:C:2015:316, p. 33

[21] CJCE, hotărârea Curții din 10 februarie 2009, Allianz SpA and Generali Assicurazioni Generali SpA/West Tankers Inc., cauza C-185/07, ECLI:EU:C:2009:69, p.32

[22] CJUE, Hotărârea Curții din 13 mai 2015, Gazprom, cauza C-536/13, ECLI:EU:C:2015:316, p. 36

[23] CJCE, Hotărârea Curții din 27 aprilie 2004, în Turner, cauza C-159/02, ECLI:EU:C:2004:228

 

*** Articol publicat in Arbitrajul comercial în România – The review ‘Commercial arbitration in Romania’: nr. 3 din 2016

Posted in Revista.